Licentiata si fericita!

O etapa a vietii mele s-a incheiat si o alta se deschide larg pentru a ma primi. Am avut o perioada extrem de aglomerata, un program incarcat si multe emotii. Totul s-a terminat cu bine, chiar foarte bine, dandu-mi incredere sa merg mai departe. Am absolvit facultatea cu 9.50(9 la examenul scris si 10 la oral). Nu am facut parte din norocosii care au dat doar un examen, dar a fost bine si asa. A trecut!
Acum privesc spre viitorul apropiat, in care plec in vacanta, in locuri pe care le iubesc si in care voi avea timp sa stau doar eu cu mine, sa fiu linistita si sa ma gandesc la ce va urma, sa creionez planuri pe care apoi sa le las la mana destinului, sa vad care si cum se vor realiza.
Mi-e dor de sperantele usor naive cu care am intrat in primul an la facultate, mi-e dor sa mai cred atat de mult in oameni cum o faceam candva, mi-e dor... Fiecare etapa are, insa, un sfarsit. Daca nu ai puterea sa pui punct, nu poti merge mai departe. Mie nu imi place sa ma opresc din drumul meu, asa ca voi pune cu drag punct si voi incepe un alt capitol, cu multe bucurii si dezamagiri, dar la fel de dorit.
Capitolul "Facultatea de Jurnalism", THE END.

Ciresar mult asteptat...

Am intrat in luna iunie, luna mea favorita. Recunosc sincer ca am mai multe motive pentru care imi place luna asta. Inca de mica asteptam luna iunie cu nerabdare, pentru ca se termina scoala pe 15 iunie, fix de ziua mea. Coronite, flori, premii, cadouri si o lunga vacanta de 3 luni...ce altceva puteam sa imi doresc?(am uitat sa va spun ca locuiam in Constanta:) deci marea era pentru mine acasa...si inca este).
Si acum astept luna iunie cu mult drag si cu aceeasi emotie placuta. Acum nu mai termin scoala, ci facultatea - am licenta tot in iunie, vacanta nu mai are 3 luni...dar bucuria momentului in care savurez un castron cu cirese(fructele mele preferate) sau cand simt razele soarelui pe fata si gandul imi zboara la vacanta scurta, dar frumoasa, imi da un sentiment unic, neschimbat si adorat.
Sunt fericita, mi-e dor de acasa si imi amintesc de copilarie. Nu traiesc in trecut, nu ma leg de el, dar am amintiri pe care nu le-as da pentru nimic in lume, pentru ca nu as mai avea sansa sa le repet dintr-un motiv sau altul.
Anii au trecut parca mai repede decat ma asteptam, termin facultatea si imi amintesc involuntar de pretentiile pe care le aveam atunci cand in mintea mea de copil rosteam o varsta...23 de ani..ma gandeam ca deja persoana are o varsta si este un om in toata firea:P Fac curand 23. Ma declar multumita de ce am facut pana acum. Se putea si mai mult? Desigur. Dar cred ca toate au un rost al lor. Sunt convinsa ca imi voi demonstra, ca si pana acum, ca anii nu trec fara sa imi lase ceva de care sa ma bucur, realizari de care sa fiu mandra si care sa ma faca in acelasi timp mai responsabila.