Nu ma pricep la farse

Mi-a picat in mana de curand un articol semnat de Alice Nastase, dintr-o revista Tango ceva mai veche, de prin martie. M-am regasit foarte mult in frazele insiruite de ea, parca erau cuvinte venite de la mine catre exterior si nu invers, le simteam si le intelegeam. Poate si de aceea ii admir stilul de a scrie. Imi permit sa postez materialul, deoarece mi l-am asumat desi nu este semnat de mine.
"Nu am rabdare. Desi stiu totul despre efectele miraculoase ale asteptarii cuminti, timpul care se scurge pana sa aflu decizia dupa care tanjesc ma raneste de moarte. Asteptarea docila, pasiva, imi umileste visele. Imi pangareste rosturile. Si-atunci scriu scrisori, care sa-mi amageasca ragazurile. Trimit mesaje, care sa-mi indulceasca ecourile singuratatii. Si, innebunita de groaza asteptarii, de fiecare data incalc si uit, neputincioasa, toate regulile jocului fara de mila.
Stiu ca exista pasi ai ademenirii, carari iscusite ale rabdarii. Stiu ca exista tertipuri destepte, strategii cu folos. Daca esti devastat de trist, ii trimiti celui care ti-a frant sperantele o scrisoare prefacut vesela si nepasatoare. Ca sa nazuiasca, mai departe, dupa tristetea ta iubitoare, pierduta. Daca te chircesti de dorinta, daca te prabusesti de dor, ii spui vorbe incetosate, ca si cum te-ai indeparta. Ca sa te strige inapoi. Daca simti ca n-ai sa mai poti trai fara el, ascunde-te, ca si cum ai pleca departe, ca si cum ai muri. Sa-l faci sa sufere, sa-l obligi sa se ia la tranta cu propria teama de risipire.
Dar eu, dragul meu, nu ma pricep la farse. Spun, banal, "te iubesc", atunci cand simt iubirea. Nu-mi ascund tristetea, atunci cand resimt o tacere nedreapta. Strig sau suspin ca mi-e dor, in clipele in care ma sfisii de setea intalnirii.
Probabil ca gresesc. Probabil ca-n jocul acesta incalcit, inclestat, dureros, in constructia fragila si complexa a margelelor de sticla, nu pot invinge decat marii maestri, cunoscatorii desavarsiti ai regulilor. Jucatorii cu har si talent si stiinta. Sau marii trisori. Sau micii farsori. Si poate ca e adevarat ca doar o data la o mie de ani hazardul daruieste, nemuncita, victoria, celui mai norocos dintre pamanteni, celui mai iubit. Celui care n-a stiut sau n-a vrut sa intre in joc. Dar soarta a fost buna cu el.
Si chiar daca mintea mea lucida se-ndoieste, firesc, ca asupra vietii mele se vor fi randuit soroacele marii iubiri cu noroc, totusi, cu inima ridicata din praf si din neguri, cu sperantele adunate din margini innoptate de drum, imi gasesc, mereu, puterea sa intreb: daca ne vom reintalni, dupa atata lupta si zbatere, dupa atata nadejde si deznadejde, dupa atata truda si vis, dupa ce ne vom fi uscat toate lacrimile, dupa ce ne vom fi iertat toate tradarile, dupa ce vom fi uitat toate ezitarile, nu-i asa ca nu ne vom mai desparti niciodata?
ALICE NASTASE"


...


Nu ma pricep la farse. Nu construiesc jocuri psihologice prin care sa subjug un om doar pentru a-mi dovedi calitatile. Nu ma folosesc de armele puternice ale seductiei feminine pentru a intinde o cursa unui suflet necunoscut. Nu imi fac prieteni de care sa uit si nici nu-mi place sa numesc prieten fiecare om care trece pragul vietii mele. Nu spun "te iubesc" doar pentru a induiosa sau a convinge, nu-l spun des sau rar, ci doar atunci cand il simt, mai puternic de orice ratiune. Nu-l retrag mai apoi, doar pentru ca nu mi s-a raspuns la fel. Pot fi prietena unui om pe care il iubesc si care nu ma iubeste, dar nu mai pot fi prietena unui om care m-a tradat. Nu consider ca cei care te doresc pioni pe tabla lor de sah au sentimente, ci doar isi doresc mai multe piese pentru a stapani jocul. Nu regret ca nu pot fi falsa atunci cand mi se cere. Nu regret ca am pierdut un om care candva mi-a cerut sa fiu falsa sau sa joc propriului destin o farsa. Regret doar momentele in care vad oameni dragi sau care au existat candva in sufletul meu, cazand in propriile curse, pierzand jocurile pe care se credeau stapani.